Toma Şâşâilă e
căprar. Am început cu povestea, o poveste a dracului de adevărată, ICR –ul la
urmă, vei înţelege de ce. E tânăr, are în jur de 40 de ani şi o puzderie de
copii. Acum câţiva ani avea o oaie şi capre mai puţine. Nu i-a plăcut cartea
când era mic, a considerat-o o povară şi avea mare dreptate, şcoala era la
patru kilometri de casă, drumul avea formate două şleauri de la roţile
împiedicate cu lanţul căruţei, adâncite de şuvoaiele ploilor, nu se putea merge
pe el decât atunci când era uscat, în rest mai mult pe poteci era nevoit să
umble, la ducere mai era cum era, dar şi atunci la coborâşuri iuţi mai aluneca,
însă la întoarcere era calvarul de pe lume, să urce atâta drum cu ghiozdanul
plin cu cărţi, trei caiete bune, pentru teme, trei maculatoare, un penar,
pantofii pe care nu putea să-i lase la şcoală, că nu avea unde... încălţat cu
cizme grele... cred că îi dai dreptate, toate acestea erau o adevărată povară.
Era al şaptelea dintre cei nouă fraţi şi surori.
Astăzi are
aproape trei sute de capre şi o sută de oi. Să nu crezi că explicaţia stă în
povestea cu capra care făcea trei iezi, care erau de fapt ieduţe, şi care, la
rândul lor fătau trei... şi aşa mai departe... nu-nu, a ajuns aici pentru că a
încasat subvenţia pe cap de capră, pe cap de oaie, că şi oaia are cap, şi pe
suprafaţa de păşune, „în zonă defavorizată”.
Toma Şâşâilă s-a
mutat la casa lui, la noua stână, acum copiii săi merg la şcoală şase
kilometri, e drept, pe un drum pietruit, prost, dar pietruit, pe albia unei
gârle pe care sunt nevoiţi să o treacă de nu ştiu câte ori, care, atunci când
dă o ploaie iute, de vară, schimbă geografia locului, dar au biciclete. Şi două
mopeduri. Fata mai mare o are la liceu, stă în gazdă. Acum, atenţie la mine,
urmează ceea ce e cu adevărat interesant: Toma şi-a luat laptop, la stână, i-a
luat şi fetei, toţi ai lui au telefoane cu ecran tactil, e o plăcere să-l vezi
cum dialoghează pe mess cu fraţii săi din Germania, cu soru-sa din Italia sau
cu fata de la liceu. Sau atunci când acordă asistenţă de specialitate, prin
telefon, căprarului său, ajuns moaşă păşunală. Şi învaţă, continuu, învaţă, are
o dorinţă neogoită de a învăţa.
Acum revin la
oile noastre. Am aflat de pe blogul doamnei Lucia Verona că:
„A apărut primul număr al publicației lunare Romanian Book Review, editată de
Institutul Cultural Român.”
-Revista apare lunar în 12 pagini full color și se difuzează gratuit
prin rețeaua Institutului Cultural
Român din străinătate. -
Mă bucură ştirea şi felicit conducerea ICR pentru această iniţiativă. Numai
că... numai că lumea e într-o continuă mişcare, transhumanţa nu e ceva care se
întâmplă doar în Romania, da-da, toţi ne mişcăm, iar cartea, revistele sunt
grele, pe avion bagajele au o greutate limită.
Domnule profesor
Marga, domnule profesor Gârbea, dacă revista nu apare şi online, gratuit, banii
vor fi cheltuiţi aiurea, să nu ziceţi că nu v-am spus, ceea ce poate face un
căprar poate face şi un profesor universitar. Părerea mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu